Originile teatrului în România
Forme de teatru popular

În lumea satului se performau, adesea, obiceiuri care aveau o notă de spectacol: un scenariu anume, măști, incantanții specifice, costume și un numeros public! Aceste obiceiuri erau strâns legate de nevoile sătenilor (pentru a aduce ploaia – Paparudele, pentru sănătate - Călușarii etc.) care participau, cu mic cu mare, la eveniment. Scena era un spațiu deschis sau chiar ulițele întregului sat.

Pe malul Mării Negre, o dată cu înființarea coloniilor grecești, nu s-a dezvoltat numai comerțul. Arheologii atestă existența unui amfiteatru la Histria, iar în secolul al II-lea î.H. un arhitect grec – Epicrates, primește un premiu, unde altundeva decât într-un teatru localizat în Dobrogea zilelor noastre. Si figurinele de lut, scoase la iveală tot de arheologi, în Dobrogea, ne dezvăluie o serie de actori-personaje specifice perioadei elenistice.

Lupte de gladiatori, spectacole cu caracter oficial? În timpul Daciei Romane. Au fost descoperite nu mai puțin de trei amfiteatre (Porolissum, Sarmizegetusa și Tomis) unde astfel de spectacole aveau loc.

Nici în perioada feudalismului românesc manifestările cu caracter de spectacol-teatru nu au lipsit: tot felul de ceremonii protocolare, din care nu lipseau alaiuri fastuoase, costumații, podoabe, muzici. Măscăricii și pehlivanii nu lipseau nici ei. Ce-i un pehlivan? Un bărbat isteț tare, acrobat de seamă - e și iscusit la lupte, pe deasupra. Pe când măscăricii… aveau rolul lor anume. Vă puteți închipui cum cineva poate spune cu seninătate, sub formă de glumă, cele mai dure critici la adresa stăpânilor, fără să pățească nimic?!

Pehlivanii la curtea lui Duca Vodă, Moldova, anul 1681:

- „Lângă altele de nu le mai putem lungi, făceau acestea mai ciudat: punea în rând 8 bivoli și se repezia iute și sărind peste ei, se da în văzduh peste cap și cădea în picioare de ceia parte…. alta, un copaciu mare din pădure adusese, neted și înfipt, s-au suit pre dânsul ca o maimuță, deci după multe jocuri ce au făcut în vârf, s-au slobozit de acolo cu capul în jos și au dat în picioare; alta, un tulpan lung, de mulți coți, îl țineau oamenii în mâni cât era, și se repezea iute și mergea pe tulpan și nu se afunda.”(Burada, T.T., Istoria teatrului în Moldova)

- În limba turcă, cuvântul pehlivan însemna luptător.

Măscăricii

- Erau oamenii tocmiți la diferite petreceri sau la alaiurile domnești, pentru a face lumea să râdă. Erau considerați ca făcând parte din clasa cea mai de jos, de multe ori disprețuiți. Dar, în pofida acestui status, măscăricii erau doriți și o petrecere mare fără ei nu avea sare și piper.

- „La încoronări, de pildă, ei mergeau înaintea alaiului domnesc, încălecați dea îndoasele pe cai, împodobiți și duși de slugi domnești. Măscăricii erau îmbrăcați în haine împestrițate, cu toate coloarele bătătoare la ochi și cu felurite găitanuri, pe cap aveau fes roșu pe care-ș atârnau două sau trei cozi de vulpe, ce fluturau în jurul capului lor. Ei călărind, făceau diferite schimonosituri caraghioaze, strigau, țipau și căutau prin toate chipurile să facă să râdă poporul ce-i privea.”(Burada, T.T., Istoria teatrului în Moldova)

- Într-o condică veche de cheltuieli, din timpul domniei lui Constantin Basarab Vodă, anul 1695, se arată cum erau aceștia plătiți: pehlivanii - 70 de taleri celui mai bătrân, din care 40 erau sub formă de bani, iar restul de 30 sub formă de postav și atlas; 35 de taleri celui de-al doilea, 10 taleri celui de-al treilea; măscăriciul era plătit cu …8 taleri, 3 sub formă de bani și restul de 5 sub formă de postav.

- Poți pronunța cuvântul ghiosboiagialâcuri? Cuvântul desemnează spectacolele de scamatorii pe care turcii și grecii, în jurul anului 1802, le dădeau în Iași, în cafenelele turcești și armenești.

Irozii (Moldova), Vicleimul sau Viflaimul (Țara Românească și Transilvania) reprezintă o formă de teatru religios care apare în Evul Mediu, sub influența occidentală. Principala temă este sosirea magilor în țara împăratului Irod, pentru a se închina pruncului Iisus. Însă acest tip de spectacol este unul viu, la care se adaugă elemente dramatice, în funcție de evenimentele sociale și istorice. Prin urmare, câteodată poți avea surpriza ca ceva să fie prezentat ca fiind Irozii, dar povestea inițială să nu se mai regăsească…

Jocul păpușilor se apropia mai mult de ceea ce se numește azi teatru cult: personaje multiple, costume, dialoguri predefinite, dar care erau îmbogățite, prin adăugarea de teme de actualitate, criticarea, într-o modalitate ludică, a moravurilor și obiceiurilor. Un astfel de teatru era mai ușor de întreținut, având loc într-o cutie, actorii-păpușari își asumau mai multe roluri și exista o mare mobilitate, putând călători și da reprezentații dintr-o localitate în alta.

Teatrul cult

Apare la influența teatrelor grecesc, francez, italian și german, atât ca formă de organizare, cât și prin folosirea literaturii dramatice traduse în limba română.

Teatrul școlar a fost una dintre primele forme de răspândire a teatrului pe teritoriile românești, într-o formă foarte apropiată de cea din zilele noastre.

În secolul VII apar primele replici în limba română în piesele de teatru. Se desfășurau în cadrul colegiilor de la Aiud, Cluj, Timișoara. Până atunci, toate piesele se jucau în limbile franceză, italiana, germană sau greacă.

Prima încercare de teatru cu text românesc a fost în 1755 când elevii gimnaziului din Blaj, împreună cu profesorul lor Grigore Maior, au făcut un turneu în localitățile vecine, având în repertoriu Irozii.

Domnița Ralu Caragea, pasionată de teatru, avea să înființeze în 1818 Teatrul de la Cișmeaua Roșie, cam pe unde se intersectează Calea Victoriei cu strada General Berthelot, în București . Aici jucau trupe germane și grecești, atât în limba lor, cât și în limba română, chiar și piese de Voltaire.

Și la Iași, în 1814, se jucau piese de teatru de amatori, cu ajutorul unui profesor de franceză, Lincourt, și a unui actor tot francez și el, Pellier. Ambii erau, nici mai mult nici mai puțin, foști ofițeri din armata lui Napoleon, rămași în Moldova, după ce armata franceză a fost învinsă în campania din Rusia.

Totuși, teatrele din această perioadă aveau un public restrâns (era o activitate de nișă, am spune noi acum…) și nu erau de o calitate foarte înaltă, rămânând mai tot timpul la nivelul de amatori. S-au perindat și o serie de trupe de teatru profesioniste germane, franceze, grecești, care au deschis pofta de teatru elitei timpului.

Cel dintâi spectacol de teatru în limba română a avut loc în decembrie 1816, la Iași, în salonul casei lui Costache Ghica, cu piesa Mirtil și Hloe. Doi ani mai târziu, elevii de la Sfântul Sava, sub conducerea lui Gheorghe Lazăr, dau primele spectacole în limba română și în București.

Dar mai aveau să treacă ani buni până când teatrul să fie jucat de profesioniști. Erau doar diletanți, dar plini de înflăcărare, care aduceau, prin piesele lor, multe critici asupra sistemului politic de atunci. Un motiv în plus să nu fie prea bine văzuți.

Anul 1833 – înființarea Societății Filarmonice din București; 1836 – înființarea Conservatorului Filarmonic-dramatic din Iași. Existau un repertoriu, traduceri bine puse la punct din dramaturgia franceză și italiană, existau și actori. Mă rog, mai degrabă un actor școlit: Costache Aristia, care studiase în Franța. În rest, persoane dornice, care au învățat ce înseamnă actoria în cadrul Filarmonicii. „Ei cântau versurile, gesticulau prea mult și prea larg, încurcau replicile, nu-și găseau locul potrivit pe scenă”. Și pentru că Aristia, profesorul de mimică și declamație, considera că elevii trebuie să-și ia ca model natura, unii dintre actori au și făcut-o. Însă, mai întreceau câteodată măsura: Ioan Curie leșina pe scenă, ca urmare a suprasolicitării fizice, iar C.A. Rosetti, în rolul Egist, din Oreste, a interpretat cu „o ferocitate atât de naturală, încât a speriat și spectatorii, și pe profesorul său, Aristia”.

După 1833 au început să fie scrise piese de teatru, iar în presa vremii (Curierul Românesc, Albina românească, Gazeta de Transilvania) apar rubrici de critică de teatru!

Dar urmează vremuri tulburi, cu desființări, reînființări, presiuni politice. Piesele de teatru au îndeplinit și un rol social: cum puteai critica puterea sau sistemul politic sau relele moravuri, mai limpede și deschis, în fața unei mulțimi, și astfel să te faci și auzit? E drept că nu lipsesc sancțiunile: amendarea sau chiar desființarea unor teatre.

Apare cenzura. Adică un reprezentant al puterii citește textul, taie pasajele pe care le consideră ca aducând critici sistemului politic, intervenția neținând seama de criterii artistice, iar regizorul şi actorii trebuie să pună în scenă noul text.

Regulamentele în teatru

În 1832, la Iași, se înființează, din fonduri particulare, de către frații Fouraux, Teatrul de varietăți. Boierul Neculai Șuțu a fost numit pentru a asigura cenzura (!) pieselor de teatru și de a asigura bunul mers al pieselor. Pentru poliția internă a teatrului și pentru actori a fost întocmit un regulament. Putem spune că este primul de acest fel în lumea teatrului pentru teritoriile românești.

Haideți să vedem ce reguli trebuiau respectate și, bineînțeles, ce sancțiuni erau aplicate dacă se încălcau:

Regulament privitor la poliția internă a teatrului:

Art. 1. Pentru a înlătura orice învălmășag și accident ce s-ar putea întâmpla, trăsurile cari vin vor intra prin poarta cea mare a ogrăzii și vor eși prin partea grădinii. După spectacol, trăsurile vor veni prin partea grădinii și vor rămâne până ce vor fi chemate de către un crainic însărcinat de poliție cu un asemenea serviciu, căruia fiecare trebuie să i se adreseze. Trăsurile nu vor putea veni decât după ce vor fi chemate și vor eși prin poarta ogrăzii.

Art. 2. Îndată ce trăsura a fost chemată și a venit, dacă stăpânul ei nu este de față, va trebui să iasă și să aștepte în grădină, până ce va fi chemată din nou.

Art. 3. Slugile vor aștepta în coridorul lojelor și nu vor putea intra în sală fără porunca stăpânului lor.

Art. 4. Sunt rugați ca nimenea să nu steie cu capul acoperit în timpul cât ține spectacolul.

Art. 5. Nu este permis a fuma, decât în sala special destinată pentru acest scop.

Art. 6. Nimenea nu trebuie să tulbure liniștea, nici să întrerupă reprezentația în nici un mod.

Art. 7. Biletele de intrare în teatru vor fi date acelui în drept a le primi. Biletele de abonament vor fi arătate.

Art. 8. Abonații care ar dori să deie lojile lor pentru o seară la o altă persoană, trebue să încunoștiințeze pe direcțiune.

Regulament privitor la îndatoririle actorilor:

Art. 1. Toate persoanele, făcând parte din trupă, trebue să se afle în teatru cu o oră înainte de oara hotărâtă pentru reprezentație, în caz chiar că n-ar juca în acea seară. Acei cari se vor lenevi a se duce vor fi supuși la o amendă de 12 lei.

Art. 2. Acei cari vor întârzia la râdicarea perdelei cu cinci minute, vor fi supuși la o amendă de 2 lei.

Art. 3. Acei cari vor lipsi o intrare 1 leu.

Art. 4. Dacă din cauza unei absențe va trebui să se schimbe reprezentația, amenda va fi de 1 galben.

Art. 5. Dacă un artist lipsește un spectacol întreg, atunci nu mai este administrația care decide amenda, ci autoritatea va hotărî.

Art. 6. Acei cari nu vin la repetiție vor fi supuși la amendă, care va fi pentru jumătate oră 2 lei; pentru o oră 6 lei; pentru toată repetiția 12 lei.

Art. 7. Când cineva va veni la teatru în stare de beție 12 lei.

Art. 8. Când se va sfădi în teatru 15 lei.

Art. 9. Pentru insultă făcută directorului sau regisorului 1 galben.

Art. 10. Pentru bătae 2 galbeni.

Art. 11. Când cineva tulbură repetiția prin râsete sau jocuri 1 leu.

Art. 12. Pentru fumatul în teatru, afară de sala bufetului, 12 lei.

Art. 13. Pentru refuzul de a cânta în cor 12 lei.

Art. 14. Persoanele sunt ținute să încunoștiințeze pe adminsitrațiune cel puțin cu două ore înainte de reprezentație, în caz contrar vor fi privite ca nefăcându-și datoria.

Art. 15. Acei cari vor murdări teatrul 8 lei.

Art. 16. Artiștii și impiegații care vor introduce în teatru persoane străine și chiar rude de a le lor, vor fi supuși a o amendă de 12 lei.

Art. 17. Pentru intrarea în sală fără învoire 12 lei.

Art. 18. Cei cari vor avea nevoie de costumuri sau accesorii, vor trebui să se adreseze domnului d-lui Iosif Fouraux, și dacă sara ar trebui să tulbure liniștea cuiva, amenda va fi de 1 leu.

Art. 19. Artistul este ținut să deie chitanță pentru rolele ce le primește. În caz când le perde, este îndatorit a le copia cu cheltuiala sa.

Art. 20. Acei cari vor pune mâna pe lumânările culiselor, vor plăti o amendă de 1 leu.

Art. 21. Sufleorul este dator după reprezentație să deie broșurile la administrație; el este răspunzător.

Art. 22. Totul se va regula după pendula domnului Baptist Fouraux.

Art. 23. Oarele repetițiilor și a lecțiilor vor fi arătate într-un cadru ce se va așeza la teatru. Până atunci repetițiile vor fi indicate de d-nul Fouraux, pe o foae care va fi afișată pe ușa sa.

La aplicarea regulamentelor stăteau strajă „un comisar, un epistat, doi slujitori și patru pojarnici”.

 

Bibliografie

Burada, T. T., Istoria teatrului în Moldova, Institutul de arte grafice N.V. Ștefaniu & Comp, Iași, 1915
Cărbunaru, S, Tehnica în teatru, Editura Tehnică, 1988