Istoric animaţie

Ce este animaţia de fapt? Când ne uităm la producţiile de început ale studiourilor Disney (Pinocchio, Albă ca zăpada, Fantasia) sau ale celor de la Warner Brothers (Porkz Pig, Elmer Fudd, Daffy Duck şi Bugs Bunny), care au intrat deja în seria de desene animate clasice, cum credeţi ca au fost realizate? Ce credeţi că este animaţia? Pe scurt, este iluzia mişcării. Se referă la procesul de derulare a unor imagini statice, pentru a produce ideea de mişcare, de dinamism. Animaţiile pot fi realizate cu ajutorul unor imagini desenate secvenţial sau a fotografiilor consecutive. Începuturile animaţiei sunt extrem de îndepărtate, după cum veţi vedea.

Animaţia este o formă de reprezentare prin desene în mişcare a unei realităţi construite, imaginate de creatorii acestora. Posibilităţile de a reda anumite acţiuni prin animaţie sunt extrem de generoase şi merg adesea până la încălcarea legilor firii şi fizicii - cum ar fi gravitaţia - până la acţiuni cum ar fi turtirea pisicii Tom (din Tom & Jerry) sub greutatea unui fier de călcat şi revenirea la forma iniţială prin umflarea corpului prin degete. Prin intermediul animaţiei, personajele întruchipate de diverse animale, care mai de care mai frumoase şi spectaculoase au putinţa de a vorbi, de a gândi şi acţiona asemenea unui om (fapt care se numeşte antropomorfizare – înzestrarea animalelor sau a obiectelor cu caracteristici umane). Însă, până să se ajungă la posibilităţile tehnologice de astăzi, animaţiile au trecut prin multe stadii de dezvoltare, pe care merită să le amintim.

Sigur aţi auzit de inscripţiile şi desenele descoperite pe pereţii peşterilor care există încă din Paleolitic. Animalele desenate pe pereţii peşterilor erau adesea reprezentate cu mai multe perechi de picioare, în poziţii suprapuse – fapt ce poate sugera ideea de mişcare.

Un vas din ceramică descoperit de către arheologi în anii '70, în zona de sud-est a Iranului, care are o vechime de 5.200 de ani, încercă să ilustreze ideea de mişcare prin desen. Pe acest vas era pictată o capră sărind pentru a ajunge la frunzele apetisante dintr-un copac. Această scenă este reprezentată într-o serie de cinci desene secvenţiale – care suprind capra în ipostaze diferite, de la nivelul solului, până la apucarea reuşită a frunzelor. Această încercare se înscrie cu certitudine în seria etapelor care preced apariţia animaţiilor de mai târziu. Mai mult, tehnica de reprezentare secvenţială de pe acest vas va fi aceeaşi tehnică folosită de zoetrop. Vă daţi seama că zoetrop-ul – inventat în 1834 - foloseşte de fapt aceeaşi tehnică de reprezentare a mişcării folosită încă de acum 5.200 de ani? Oricum, inventatorul are o scuză aici – vasul a fost descoperit recent de arheologi, aşa că nimeni nu ştia despre acesta în secolul XIX. Mai multe despre zoetrop veţi putea citi în cele ce urmează.

De-a lungul timpului, de la vasul descoperit în Shahr-e Sukheth, în Iran, au fost multe încercări de a crea ideea de mişcare prin desen. Şi spun asta ca să vă daţi seama că drumul de la pietrele cu care scrijeleau oamenii din preistorie pereţii peşterilor sau de la vopselele naturale folosite în pictură şi până la pixelii de astăzi a fost unul lung. Probabil ştiţi deja despre studiile anatomice realizate de Leonardo da Vinci între anii 1510-1511, în care părţi ale corpului sunt reprezentate în imagini secvenţiale şi în unghiuri diferite. Aceste ilustraţii arată cum braţul uman se roteşte şi se întinde, urmărind liniile muşchilor în toate aceste ipostaze.

Încă din secolul al XVII-lea, au fost inventate tot soiul de dispozitive care proiectau imagini în mişcare. În 1640 a fost inventată „lanterna magică”, dar autorul invenţiei nu se cunoaşte sigur. Aceasta i se atribuie de obicei ori unui veneţian pe nume Giovanni Fontana, ori lui Christiaan Huygens (matematician olandez) sau lui Athanasius Kircher (iezuit german). Lanterna magică este strămoşul proiectorului de astăzi, care avea la bază o pictură de ulei translucidă, o lentilă, o lumânare şi o lampă de ulei. Cu acest sistem, imaginea era proiectată pe perete sau pe o altă suprafaţă plată. Camera în care se făcea proiecţia trebuia să fie numaidecât întunecată. Acest dispozitiv era folosit cu scopul de a amuza oamenii, ori de a-i speria cu imagini înfricoşătoare, făcându-i să creadă că asistă la fenomene supranaturale.

Altă invenţie care a precedat apariţia primei camere de filmat şi a dispozitivelor care vor permite mai târziu crearea animaţiilor este thaumatrope-ul. Aceasta găselniţă este din Era Victoriană şi datează din anul 1824. Ea demonstrează fenomenul „Phi” - abilitatea creierului uman de a percepe mişcarea continuă între obiecte separate ale căror imagini se succed rapid în faţa ochilor. Ideea thaumatrope-ului este foarte simplă: e nevoie de un disc circular de dimensiuni mici de care sunt ataşate nişte corzi. Pe fiecare parte a discului trebuie să fie desenate imagini diferite. În momentul în care corzile răsucesc discul între degete, cele două imagini se suprapun, creând impresia de imagine singulară. Cel mai cunoscut exemplu de thaumatrope este cel cu pasărea desenată pe o parte a discului, pe cealaltă parte fiind o colivie. Atunci când se răsucește rapid discul, apare imaginea păsării închise în colivie.

Phenakitoskop-ul a fost inventat în 1831 (alte surse menţionează 1832) de renumitul fizician belgian Joseph Plateau, şi, aproape simultan, matematicianul austriac Simon von Stampfer a brevetat un dispozitiv asemănător, dar sub numele de Stroboscop sau disc stroboscopic! Cum internet nu exista pe vremea aceea, iar împrăştierea informaţiilor nu se făcea atât de rapid ca astăzi, nu putem să-l acuzăm pe al doilea inventator că ar fi un plagiator. Este doar o coincidenţă. Două minţi din două ţări diferite, unde activitatea academică şi culturală erau şi sunt bogate, s-au gândit şi au creat un lucru nou cam în acelaşi timp.

Însă, în 1834, fizicianul britanic Peter Mark Roget a revendicat invenţia lui Plateau, pe care o realizase în 1831, dar nu o făcuse publică la timp, pentru că era ocupat cu altele mai serioase. Iată ce spune acesta într-o lucrare publicată în 1834 (pentru ştiutorii de limbă engleză):

„The invention of the instrument which has since been introduced into notice under the name of the Phantasmascope or Phenakisticope. I constructed several of these at that period, (in the spring of 1831) which I showed to many of my friends; but in consequence of occupations and cares of a more serious kind, I did not publish any account of this invention, which was reproduced on the continent in the year 1833”. (Peter Mark Roget, The Bridgewater Treatises in the Power Wisdom and Goodness of God as manifested in the creation. Treatise V. Vol. 2. Animal and Vegetable Physiology Considered with reference to natural theology).

Dincolo de toate revendicările făcute de un inventator sau altul, acum contează mai mult obiectul în sine, care e foarte distractiv. Acest phenakitoskop (sau stroboscop) se referă la un disc pe ale cărui raze era desenată o serie de imagini echidistante. Aceste imagini reprezentau aceleaşi personaje, obiecte sau simboluri, dar în poziţii diferite sau secvenţiale, care urmăreau o acţiune sau un gest pe o coordonată temporală. În momentul în care acest disc era rotit în faţa unei oglinzi, personajul sau imaginea desenate căpătau viaţă, intrau în mişcare! Şi asta se întâmplă datorită succesiunii rapide a imaginilor.

Zoetrope-ul este o altă invenţie interesantă realizată în anii 1860. Acesta funcţionează pe aceleaşi principii cu Phenakitoskop-ul, însă sub forma unui cilindru. Şi nici măcar nu este nevoie de o oglindă care să potenţeze iluzia mişcării, astfel că imaginea desfăşurată cu acest dispozitiv poate fi văzută de mai multe persoane în acelaşi timp. Zoetrope-ul a fost inventat de William George Horner în secolul XIX, însă în China, în jurul anului 180 î.H., un celebru inventator al acelor vremuri şi locuri (Ting Huan) a creat un dispozitiv foarte similar acestuia (Dulca, André Gaudreault, „Heads or Tails: The emergence of a New Cultural Series, from the Phenakisticope to the Cinematograph”, in Invisible Culture: A Journal for Visual Culture).

O altă formă primitivă a animaţiei este flip book-ul (din păcate, nu este un termen echivalent în limba română). Cu siguranţă ştiţi la ce se referă, sau dacă nu, sigur aţi văzut aşa ceva. Acest flip book este o cărţulie de dimensiuni mici care are la marginea exterioară a fiecărei pagini un desen – vorbim de fapt despre seria secvenţială de imagini. Imaginea de pe prima pagină se modifică gradual pe fiecare dintre următoarele pagini. Atunci când răsfoieşti rapid această cărţulie, ai aceeaşi impresie de imagine în mişcare, ca şi la celelalte dispozitive amintite. Vă mai amintiţi ce înseamnă fenomenul „phi”? Acesta face referire la persistenţa imaginii în creierul uman, în memoria vizuală. Mai exact, în momentul în care răsfoim acest flip book, dacă privirea rămâne fixată pe acele imagini, mintea noastră nu le va percepe ca imagini discontinue, schimbate succesiv, ci ele ne vor apărea ca o acţiune coerentă, continuă. Acest lucru e de reţinut pentru a înţelege principiile pe baza cărora se creează animaţiile.

Dacă doriţi şi date istorice despre flip book, acesta a fost patentat de John Barnes Linnett, în 1868, sub numele de kineograph.

Poate v-a fost stârnit apetitul şi veţi scotoci după mai multe informaţii despre toate aceste născociri care au precedat animaţia de astăzi. Aşteptăm şi completări.

Evoluţia animaţiei este strâns legată de cea a cinematografiei şi a fotografiei. Vă miră? Trebuie înţeles principiul de bază al animaţiei de la începuturile ei. Acesta este cel al fotografierii multiple sau a filmării prin fotograme. Primul exerciţiu celebru de acest fel este cel realizat de Eadweard Muybridge. Înainte de inventarea aparatului de filmat cu banda de celuloid a existat tehnica fotografierii multiple cu mai multe aparate, care cu ajutorul unui dispozitiv numit zoopraxiscop puteau capta mişcarea prin proiectarea seriei de fotografii. Eadweard Muybridge a utilizat această tehnică în experimentul realizat cu un cal pe nume Sallie Gardner. Acesta a fost surprins galopând, iar pentru acest lucru s-au folosit 24 de camere stereoscopice! Această animaţie a fost comandată de guvernatorul statului California, Leland Stanford, care voia să demonstreze că picioarele unui cal pot fi toate în aer la un moment dat. Şi a demonstrat-o cu ajutorul lui Muybridge si a zoopraxiscopului!

Inovaţiile care au fost făcute mai departe sunt numeroase. Aţi auzit de aparatul Eureka? Dar de kinetoscop, de banda perforată de celuloid? Merită să căutaţi mai multe informaţii despre acestea (Brian J. Robb, Silent Cinema).

Zăbovind încă puţin asupra momentului naşterii cinematografiei, este important să fie spus că, spre deosebire de modul în care unii sau alţii încercau să-şi revendice anumite invenţii (aşa cum a fost în cazul Phenakitoskop-ului), în cazul invenţiei camerei de filmat există mai mulţi inventatori din ţări diferite, dar toţi sunt recunoscuţi. Îi numim aici pe Thomas Alva Edison (America), fraţii Louis şi Auguste Lumière (Franţa), Augustin Louise Le Prince (francez de origine britanică) şi William Friese-Greene (Anglia). Cinematografia a evoluat în condiţiile dezvoltării industriale de la sfârşitul secolului XIX, iar data oficială a naşterii ei este 28 decembrie 1895, atunci când fraţii Lumière au reuşit să proiecteze un film pe un ecran mare pentru un public mai larg. Evenimentul a avut loc la Paris.

Louis şi Auguste Lumière erau fotografi de meserie, fiind copiii unui mare industriaş francez, Antoine Lumière, care deţinea o importantă uzină unde erau fabricate aparate de fotografiat. Aceştia sunt consideraţi unii dintre cei mai importanţi inventatori ai tehnologiilor de filmat şi proiectat filme pentru publicul larg. Şi chiar dacă e greu de crezut pentru acele vremuri, aceşti fraţi s-au gândit să facă cinema în culori, lucru care depăşea imaginaţia oamenilor de la sfârşitul secolului XIX. Să nu vă închipuiţi, însă, că acele filme erau color, aşa cum au fost cele de mai târziu, ci o formă improvizată a acestora – era colorată fiecare imagine de pe peliculă, iar asta era uşor de realizat atunci, când peliculele aveau dimensiuni foarte mici, deoarece produsele finite care ajungeau să fie proiectate erau limitate ca timp. Sistemul acesta de film color se numea Autochrome.

Ştiaţi că problema proiectării materialului filmat astfel încât mai multe persoane să asiste la acest lucru, şi nu doar o singură persoană odată, a fost rezolvată de fraţii Lumière prin preluarea tehnicii utilizate de maşinile de cusut? A fost trecerea de la kinetoscop (un dispozitiv prin care putea fi vizionat un film de o singură persoană odată) la primul aparat de proiecţie cinematografică.

Era silenţioasă

În caz că nu ştiaţi, primele filme nu aveau sunet, pentru că la începutul secolului XX încă nu existau tehnologii de captare a sunetului direct pe platoul de filmare. Perioada aceea cinematografică se numeşte „era silenţioasă”. Mai târziu, a început să se suprapună muzica peste imagine, dar cele două elemente nu erau sincronizate foarte bine. Mijloacele erau destul de rudimentare. Partea pozitivă a acelor producţii silenţioase era că nu existau bariere impuse de limbă, în sensul că nu trebuia să cunoşti limba folosită în cadrul producţiei ca să înţelegi ce se întâmplă, ci orice om, din orice colţ al lumii, ar fi putut să le privească, utilizându-şi numai cunoştinţele şi intuiţia într-ale limbajului corporal, care e, cu mici diferenţe, unul universal.

Şi în cazul animaţiilor, la fel ca la film, a existat o perioadă mută. Bine, în cazul animaţiilor nu s-a pus niciodată problema de captare a sunetului de pe un platou de filmare, pentru că desenele erau făcute de mână, dar încă nu se suprapuneau sunete peste imagini. În cel mai bun caz, se adăuga muzică (Brian J. Robb, Silent Cinema).

Cel mai cunoscut exemplu de animaţie proiectată - dintre cele timpurii – este cel a lui Charles-Emile Reynaud, Théâtre Optique, în anul 1892. Acesta a fost primul show de imagini animate prezentat în faţa unui public, iar asta s-a petrecut chiar înaintea debutului fraţilor Lumière. Dintre cele trei animaţii realizate de Raynaud care au fost expuse la Muzeul parizian Grevin, a rămas unul singur – Pauvre Pierrot, care a fost compus din 500 de cadre!

Spre sfârşitul secolului XIX, deja tehnicile cinematografice încep să fie populare, să aibă priză enormă la public. Fraţii Lumière contribuie din plin la familiarizarea populaţiei cu aceste mijloace noi de exprimare artistică.

În 1899 devine populară tehnica stop motion, prin producţia animată The Humpy Dumpty Circus, realizată de Albert E. Smith, iar în 1915 a fost inventată tehnica rotoscoping-ului, folosită până târziu în multe animaţii celebre, cum ar fi Popeye Marinarul sau Superman.

Era sunetului sincronizat

Prima producţie de desen animat sincronizat cu sunetul este Vaporul Willie (Steamboat Willie, 1928), care a fost al treilea film cu Mickey. V-aţi dat seama despre care Mickey este vorba? Chiar despre Mickey Mouse, cel mai popular şi iubit personaj de desene animate din lume, creat de Walt Disney, pentru „plămădirea” căruia a şi luat premiul Oscar, în anul 1932. Studiourile Disney au excelat încă de la începuturile animaţiei în profunzimea şi acurateţea imaginii, care ajungea adesea la un naturalism aproape perfect prin încercarea de imitare a vieţii reale. Este uimitor cum reuşea să realizeze aceste lucruri în acele vremuri și acel context tehnologic! Aceste efecte erau create în perioada 1929-1937, cu ajutorul camerei multiplan.

Walter Elias Disney, pe numele său complet, a creat o mulţime de producţii de desene animate după poveşti celebre care, cu siguranţă, au marcat copilăria a generații întregi. Printre acestea se numără unul dintre primele filme de desen animat de lung metraj din istorie, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici (1937), pentru care au fost folosite tehnici de ultimă oră, fiind şi prima producţie de animaţie lansată cu tot tam-tam-ul specific Hollywood-ului.

Alte filme create de acesta pe care cu siguranţă le cunoaşteţi sunt Pinocchio (1940), Fantasia (1940), Dumbo (1941), Bambi (1942), Alice în ţara minunilor (1951) și Peter Pan (1953), printre multe altele.

De atunci şi până astăzi, tehnicile şi mijloacele tehnologice s-au dezvoltat într-un ritm alert. Dacă tehnica folosită până la apariţia softurilor de grafică pe calculator a fost stop-motion (detaliată la meseria de animator-desenator), astăzi se lucrează mult mai fin şi mai spectaculos prin mijloace ce ţin de tehnica CGI (Computer-generated imagery), adică de imaginile create pe calculator, dar şi generate de softurile speciale de grafică.

Scurtă istorie a animaţiei româneşti

Începuturile animaţiei româneşti au fost timide, făcute cu resurse financiare şi tehnologice minime, dar şi în absenţa unor precursori conaţionali în domeniu. În România, tendinţele de a trece de la nişte simple desene statice la animarea acestora au venit din partea caricaturiştilor, grafica jurnalistică fiind prima „şcoală” la care s-au format viitorii animatori români. Cum deja producţiile străine de animaţie ajungeau la noi în țară, desenatorii români au fost influențaţi decisiv de estetica producţiilor americane şi franceze. Pe scurt, aceştia au „furat meserie”, vizionând animaţiile străine care rulau în cinematografe. Pe când în Occident industria cinematografică era înfloritoare, în România se instaura era pionieratului.

Primul film românesc animat a fost Păcală pe lună, lansat în 1920, la Cinematograful Militar din Bucureşti, sub semnătura regizorului şi operatorului de film Aurel Petrescu. Acesta a continuat cu o serie de desene animate umoristice, însă nu foarte numeroase.

Pe lângă Marin Iorda, Jean Moraru şi mulţi alţii, cel mai important animator român a rămas Ion Popescu-Gopo, care a avut contribuţii consistente în acest domeniu, de la începuturile lui pe meleagurile româneşti, până în 1989, când s-a stins din viaţă. Acesta a fost deopotrivă regizor de film, scenarist, editor şi actor. Cel mai cunoscut personaj al lui a fost „omuleţul lui Gopo”. Poate chiar aţi auzit de el. Gopo îl descria astfel:

"Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă"(Marian Ţuţui, Portret Ion Popescu Gopo).

În 1957 a fost laureat cu Palme D'Or pentru scurt metrajul intitulat Scurtă Istorie, care a surprins juriul şi publicul de la Cannes prin simţul fantastic al metaforei, prin spiritul inovator şi lipsa modelelor. Se ştie că acesta stârnise un curent anti-Disney în ţară, aşezând în prim-planul producţiilor subiectul şi metaforele în defavoarea perfecţiunii tehnice:

"Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul" (Marian Ţuţui, Portret Ion Popescu Gopo).

Printre producţiile sale de început se numără Răţoiul neascultător, Albina şi porumbelul, Doi iepuraşi, Marinică, O muscă cu bani, Ariciul răutăcios și altele. Mai târziu, după ce i s-a acordat premiul cel mare la Festivalul de film de la Cannes, acesta a mai creat filme ca Şapte arte (1958), O poveste ca-n basme (1959) și Homo Sapiens (1960).

În 1964 s-a înfiinţat primul studio de animaţie de la noi din ţară, Animafilm, în cadrul căruia primele desene realizate au fost cele ale lui Olim Vărăşteanu. În scurtă vreme, acest studio a ajuns să concentreze cele mai creative minţi din domeniul animaţiei, exportând pe atunci 60 de pelicule pe an și aducându-i României peste 40% din încasările în dolari realizate din exporturi! Dar, ca în toate instituţiile creative ale acelor vremuri (vorbim de perioada regimului comunist), studioul începuse să fie supravegheat îndeaproape de cenzori. Un exemplu de producţie cenzurată este Robinson Crusoe (1973), realizată de Victor Antonescu, care a fost interzisă sub justificarea că „negrii mănâncă albi la ceaun”.

În prezent, România nu este tocmai prolifică în producţiile de animaţie, iar studiouri mari nu există. Există, totuşi, studiouri de mici dimensiuni, iar acolo, oameni extrem de pasionaţi îşi concentrează şi fructifică creativitatea.

Bibliografie:

Dulac, Nicolas; André Gaudreault, „Heads or Tails: The Emergence of a New Cultural Series, from Phenakisticope to the Cinematograph”, în Invisible Culture: A Journal for Visual Culture, Rochester, The University of Rochester, 2004.
Pramaggiore, Maria T.; Wallis, Tom, Film: A Critical Introduction, ediţia 3, North Carolina State University, 2012.
Robb, Brian J., Silent Cinema, Great Britain, Kamera Books, 2007.
Roget, Peter Mark, The Bridgewater Treatises in the Power Wisdom and Goodness of God as manifested in the creation. Treatise V. Vol. 2. Animal and Vegetable Physiology Considered with reference to natural theology, London, 1834, apud Stephen Herbert (http://www.stephenherbert.co.uk/phenakPartOne.htm).

Alte surse:

http://agenda.liternet.ro/articol/7486/Marian-Tutui/Portret-Ion-Popescu-Gopo.html)
http://agenda.liternet.ro/articol/7311/Pitbull-Mihnea-Columbeanu/Conditia-umana-la-ora-Omuletului-Ion-Popescu-Gopo.html
http://www.animationmagazine.net/features/oldest-animation-discovered-in-iran/h