Despre filarmonică

Fenomenul muzical pe teritoriile românești cuprinde nenumărate capitole țesute de-a lungul veacurilor. Pentru a putea intra în pâine, adică să vă spunem cum au apărut filarmonicile în România, vom reda cel mai scurt istoric despre muzica dintre granițele noastre, ca să vă facem curioși, apoi vom face o incursiune în secolul al XIX-lea, căci acolo se găsesc sâmburii acestor instituții muzicale.

În perioada medievală, muzica s-a dezvoltat în jurul curților feudale și al mănăstirilor; exista, pe de o parte muzica folclorică/populară, dar și muzica erudită, pe de altă parte, adică atât cea religioasă/de cult (cea bizantină și cea gregoriană), cât și cea laică, altfel spus, muzica orientală și cea cultă apuseană. Aceste diferențe sunt explicate prin condițiile istorice, mai exact cuceririle succesive de-a lungul a sute de ani a teritoriilor românești. Începând cu secolul al XIX-lea au apărut schimbări muzicale importante, despre care veți găsi detalii mai jos. Până atunci, însă, trebuie să amintim de unul dintre personajele semnificative ale vremurilor în care muzica de pe aceste meleaguri se dezvolta în jurul lăcașurilor de cult. Este vorba despre Ioan Căianu, un călugăr franciscan din Transilvania secolului al XVII-lea, considerat primul autor român de muzică cultă. El este autorul „Codex Caioni”, o culegere de piese muzicale.

Dacă mergem mai departe, ajungem la schimbările pe plan muzical din secolul al XIX-lea, care se datorează mișcărilor și evenimentelor politice și istorice. Astfel, observăm că influențele vestice acaparează viața culturală, iar în peisaj începe să domine muzica cultă de tip occidental, în special cea pe care o numim acum clasică. Totodată, începe procesul de afirmare națională, iar în muzică aceasta înseamnă și cercetarea folclorului românesc.

De asemenea, apar „societăți culturale” și școli muzicale care impulsionează dezvoltarea muzicii culte de tip occidental și crearea unei tradiții muzicale românești. În București este înființată în 1833 ”Societatea Filarmonică”, de către Ion Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu, pentru promovarea dramaturgiei naționale, dar și ca instituție de învățământ vocal și muzical; în Iași, în anul 1836, apare ”Conservatorul filarmonic-dramatic”, coordonat de către Gheorghe Asachi, iar în Transilvania sunt înființate alte școli, la Cluj, Sibiu și Brașov. Peste câțiva ani apare la Iași și ”Școala de Muzică și Declamațiune”, iar în 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează actul prin care se formează ”Conservatorul de Muzică și Declamațiune”, compus din două instituții, una la Iași (fosta Școală de mai sus) și una la București (instituție care va deveni peste zeci de ani Universitatea de Muzică din București).

În perioada dintre cea de-a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX se înființează în marile orașe societățile sau asociațiile filarmonice, ca forme instituționalizate a activităților instrumentiștilor, în contextul existenței unui număr mare de muzicieni, dar și pentru a institui o tradiție în ceea ce privește muzica clasică în România. Multe dintre aceste asociații filarmonice aveau o orchestră simfonică, dar existau și orchestre de stat sau cele care aparțineau instituțiilor de învățâmânt muzical: în București, Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice, Orchestra municipală și Orchestra Asociației generale de muzică, în Iași, Orchestra Conservatorului, în Brașov, Orchestra Asociației Filarmonice, iar în Târgu-Mureș, Orchestra Asociației iubitorilor de muzică.

În 1868 este fondată ”Societatea Filarmonică Română”, actuala Filarmonică ”George Enescu”, cea mai importantă instituție muzicală a României. Sub conducerea lui Eduard Wachmann, filarmonica avea ca scop crearea unei orchestre simfonice permanente pentru a consolida cultura muzicală și a populariza operele muzicii clasice. După inaugurarea Ateneului Român (martie 1889), un edificiu-simbol al Bucureștiului, filarmonica își va muta sediul aici. Printre dirijorii remarcabili care au condus orchestra simfonică se regăsesc George Georgescu, Constantin Silvestri și Cristian Mandeal. De asemenea, multe personalități ale lumii muzicale interbelice au fost invitate la această filarmonică, precum Jacques Thibauld, Igor Stravinski, Maurice Ravel și Richard Strauss, printre alții. De la moartea lui George Enescu, din 1955, filarmonica îi poartă numele. Anual, prestigioasa instituție găzduiește în jur de 300 de concerte simfonice și de cameră și o serie întreagă de activități conexe domeniului muzical.

Alte instituții de învățământ în domeniul muzical au apărut în România și la începutul secolului XX: Iuliu Maior a pus bazele Conservatorului din Timișoara (1906), la Craiova s-a înființat Școala de Muzică Elefterie și Elena Cornetti, iar o alta a apărut la Brăila, în 1920.

Înainte de aceste evenimente, însă, orașele românești găzduiseră deja mulți artiști străini, printre care renumitul pianist maghiar Franz Liszt, care a susținut concerte în Timișoara, Lugoj, Arad, Sibiu, Cluj, București, Brașov și Iași între anii 1846-1847, sau Johann Strauss (fiul), care, împreună cu orchestra sa, a oferit reprezentații muzicale în 1847, la București, Iași, Timișoara, Cluj și Sibiu. În aceeași perioadă, în România au ajuns și ansambluri muzicale din Franța, Italia și Germania.

Însă nu doar muzica cultă s-a auzit la curțile domnești, și nu doar folclor la petrecerile țăranilor. Nu, și muzica lăutărească, influențată de folclorul românesc, dar și cu rămășite orientale sau elemente muzicale străine, a ajuns să fie cântată atât în mahalalele orașelor, dar și în rândul boierilor sau a domnilor. Barbu Lăutaru, un legendar cântăreț din Moldova, a ajuns chiar să fie apreciat de către Franz Liszt, cu ocazia periplului său muzical prin România. Un alt lăutar important a fost Costache Dinicu (care a fost și întemeietorul unei dinastii lăutărești), muzicianul preferat al boierul Grigore Ghică-Vodă. Despre el se spune că însuși Johann Strauss l-a lăudat și l-a numit maestro, după ce l-a auzit cântând în București.

Să revenim, însă, la filarmonici. Cele mai multe dintre cele din România, ca instituții dedicate exclusiv activității de concert, au fost înființate în anii '40-50, apariția lor fiind rezultatul preocupărilor artistice ale multor societăți și asociații muzicale existente anterior. Dacă doriți să aflați și câteva date precise: Filarmonica „Oltenia” din Craiova a apărut în 1947, Filarmonica din Arad în 1948, Filarmonicile din Sibiu și din Oradea în 1949, Filarmonica din Târgu-Mureș în 1950, iar „Transilvania” din Cluj în 1955. De-a lungul timpului, filarmonicile din țară au crescut într-un ritm susținut, prin diversificarea și extinderea permanentă a repertoriilor, cooptarea unor muzicieni de clasă, numărul mare de audiții în premieră ale unor piese muzicale celebre, colaborarea cu artiști legendari din țară sau de peste granițe, dar și susținerea de turnee în afara țării.

Majoritatea acestor instituții de stat sunt compuse din orchestra simfonică, care e, dacă vreți, ca un motor al instituției, precum și un cor, dar unele mai pot avea și orchestră de cameră, formații camerale sau un cvartet. Puteți găsi mai multe informații pe pagina de internet a fiecărei filarmonici din țară; istoricul lor, dirijori și concerte celebre, orchestrele și corurile simfonice și programul lor artistic, toate sunt la îndemână. Dar cel mai interesant este să aflați toate acestea la fața locului, când ascultați un concert în sălile minunate sau stați de vorbă cu oamenii care lucrează acolo.

Bibliografie

Octavian Beu, Franz Liszt în țara noastră, Sibiu, Kraft și Dortleff, 1933
Cosma, O. L., Hronicul muzicii românești, volumul V, Editura Muzicală, 1983
Sbârcea, G., Orașele muzicii, Editura Muzicală, București, 1976